Nu pentru mine, pentru companie. Asta rezulta dintr-un studiu-calcul al ziarului Adevarul care ia in considerare monitorizarea calupurilor publicitare din interval, costul GRP-ului pe fiecare secventa si alte asemenea zarzavaturi. S-au cuprins in estimare anii integrali de emisiune, doar sase din sapte asadar, cele cateva luni din 2004 si cele 9 din 2011 fiind lasate in afara estimarii.

Tot in articol se face o comparatie cu veniturile rezultate din drepturile TV pentru meciurile de fotbal din Liga I. Sigur ca am iesit mai bine. Cat despre costuri, investitii, comparatia este doar un elogiu pentru matematica-specatol.
Ba chiar spun, si asta e doar estimarea mea personala, clar, raspicat si articulat, ca emisiunea de la masuta este cea mai profitabila emisiune de televiziune din Romania din toate timpurile.
Bun, asta e despre cifre si atat. Stiti la ce ma gandesc acum? Nu, nu la faptul ca sunt foarte eficient in a produce si execrabil in a incasa. Sigur ca toate autoreprosurile sunt perfect legitime si fundamentate. Dar nu. Nu la asta ma gandesc. Ci la vite. La vitele care haleau iarba pusa de mine, boul suprem.

La vitele pe care le-am hranit, le-am adapat, le-am dat confort (sigur, indirect), in foarte multe dintre cazuri muuuuult peste al meu. Vite care n-au produs altceva in viata lor decat minusuri, in timp ce numarau bani si suspinau a suficienta, vedetism, importanta personala si profesionala. Am trecut (cu siguranta) de jumatatea vietii si realizez, cand trag linie, ca cea mai mare realizare a mea a fost sa ingras cururile unor lipitori, sugatori de viata de la unii si de pula de la altii, emanatori de flatulente cu impresii de fite. De asta nu inteleg deloc generalitatea si anvergura grotesc exagerata a notiunii de “coleg”.

Consider ca am foarte putini colegi dintr-un motiv foarte concret: eu fac emisiune zilnica din 1994. Zilnica. Asta inseamna ca am meciuri in picioare mai multe decat orice cohorta de “colegi”, in orice configuratie a cohortei. Meciuri adevarate, in priza directa, parte in parte, nu trucate si cosmetizate de cei ce se aliniau in spate. Or asta mai inseamna mai ales ca stiu ce inseamna bataia si gustul de tarana intre masele. N-am avut niciodata luxul unui format saptamanal, achizitionat pe carute de bani si nici deservirea unei echipe de sclavi gata sa tropaie cand “vedeta” ridica spranceana. Nici parte de pr-isti frematatori cu un singur scop in viata. Mereu am fost minimalist la input si supus exigentelor la output. Masurat, examinat, solicitat. Zilnic.

Ei bine da, am ajuns la o varsta care-mi da nu numai dreptul ci si obligatia sa fiu foarte, foarte nervos pentru asta. Sigur ca nu ma astept la respect, asta ar insemna ca a trecut timpul degeaba peste mine, dar imi propun sa fiu nu agresiv, nu isteric, nu nedrept, ci exigent cu ceilalti macar in aceeasi masura in care sunt cu mine insumi.

Sigur ca mai exista o categorie de vite, cele la care retardarea e in competitie stransa cu nemernicia lor, cele care se inscriu cu frenezie in staulul cliseului basist: “Voiculescu il plateste pe Badea sa-l injure pe Basescu.” Dar despre asta scrie mult mai bine Ciutacu.

P.S. Asta nu e un epitaf. Cei care ma vor mort vor trebui sa mai astepte. Am putina treaba.